Legenda Șăptarilor

În negura Vestului Sălbatic, unde stelele ardeau ca scântei înghețate pe cer și praful mirosea a moarte și trădare, șapte călăreți au apărut ca o furtună și au schimbat pentru totdeauna soarta frontierelor. Le spuneau Șăptarii. Numele lor era rostit în șoaptă, ca o rugăciune blestemată, chiar și cei mai înverșunați șerifi își pierdeau curajul când le zăreau umbrele în depărtare. Fiecare purta povara unei vieți trăite între păcat și sânge: un pistolar cu inima de gheață, un lunetist cu ochi de fiară, un demolator care râdea la bubuitul exploziei, un jucător capabil să citească minciuna într-un oftat, un fost cavalerist biciuit de războaie, un medic alunecat în nebunie și un predicator căzut, care își căuta iertarea la capătul țevii. Împreună erau mai mult decât o bandă: erau o legendă vie, un blestem care nu putea fi oprit.

Orașele de margine le deveneau scenă, iar fiecare apariție a lor era ca un spectacol al fricii. Ușile saloanelor se izbeau de pereți, paharele se vărsau pe podele, iar pianul se oprea ca o inimă înțepenită de groază. Diligențele, băncile și casele de amanet nu erau decât cutii goale în care răsuna ecoul ploii de monede vărsate în grabă. Intrau fără promisiuni și plecau fără scuze, ca niște umbre ce nu puteau fi oprite. Dincolo de fumul țevilor, rămâneau panici, zvonuri și o liniște apăsătoare, o tăcere care se așeza peste oameni și le înțepenea respirația până trecea noaptea. Oriunde pășeau, lăsau în urmă legenda unui blestem viu.

Dar nu era doar prada care îi făcea temuți, ci și poveștile ce se înălțau în jurul lor ca un fum greu. Oamenii jurau că acolo unde treceau caii lor, pământul se crăpa și păsările amuțeau zile întregi. În satele izolate, bătrânii îi numeau demoni ai pieirii, iar copiii erau speriați cu numele lor ca să adoarmă. Legenda îi făcea mai mari decât viața însăși, iar chiar și cei mai aprigi vânători de recompense se întorceau din drum, spunând că în ochii Șăptarilor ardea un foc pe care nici moartea nu-l putea stinge.

Dar adevărul despre Șăptari nu stătea în aur sau în comorile furate, ci în legătura de fier dintre ei. Erau șapte, dar luptau ca unul singur. Niciun glonț, nicio promisiune de aur și nici măcar moartea nu putea să-i despartă. Frăția lor era scrisă în sânge, iar atunci când primul foc de armă rupea liniștea, cei șapte se ridicau ca o furtună, cu inimile bătând în același ritm. Împreună erau de neoprit, o umbră unică întinsă peste tot Vestul.

În saloane, Șăptarii intrau mereu împreună, iar simpla lor prezență schimba aerul dintr-o clipă. Pianul amuțea, râsetele se frângeau, iar toate privirile se întorceau spre ei. Domnițele cu rochii grele de catifea îi priveau cu un amestec de dorință și teamă, știind că nopțile alături de ei erau scurte, dar mistuitoare. Sub lumina palidă a lumânărilor, păcatele lor se ascundeau în îmbrățișări grăbite, iar odată cu ivirea zorilor rămâneau doar urme de pași, parfum stins și scrum pe mesele de joc.

Dincolo de lumina saloanelor îi aștepta mereu adevărata lor casă: șaua, drumul și legea nemiloasă a Vestului Sălbatic.

Șapte umbre. O singură legendă.